Revoluţia

Noi nu murim!

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat pentru România instaurarea comunismului. Cu armata sovietică în ţară, românii, unii din oportunism, alţii din teamă, s-au înscris masiv în Partidul Comunist, contribuind la susţinerea lui. Manifestaţiile de masă împotriva "fascismului şi imperialismului" şi de mulţumire pentru "armata sovietică eliberatoare" au devenit obişnuinţe ale vremii. Liderii comunişti (Emil Bodnăraş, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu etc), până mai ieri acţionând în ilegalitate, devin peste noapte personalităţi politice.

Cu siguranţă că Regele Mihai I, iniţiatorul mişcării de întoarcere a armelor împotriva Germaniei în august 1944, nu şi-ar fi închipuit că sfârşitul monarhiei în România este atât de aproape. Dar acesta va veni la sfârşitul lui 1947, când regele va fi silit să abdice. Se va proclama Republica Populară Română, iar lozincile comuniste vor împânzi toată ţara. Depăşirile de plan (după model sovietic), în special în industria extractivă, vor fi unul din mijloacele de propagandă ale noului regim. Un alt mijloc va fi lupta împotriva "sabotărilor chiaburilor" de fapt, împotriva ţăranilor înstăriţi care refuzau naţionalizarea proprietăţii particulare. Arta va fi, la rândul său, aservită noului regim.

Gheorghe Gheorghiu Dej, unul din liderii comunişti din România, se va impune de timpuriu prin înlăturarea, uneori fizică, a adversarilor şi prin aservirea sa faţă de Stalin. Moartea acestuia din urmă, în 1953, îi va da ocazia să se înceapă o politică de depărtare de Uniunea Sovietică, continuând, însă, să rămână stalinist.

Anii următori au însemnat ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu, multă vreme protejat al lui Dej. Acest fost ucenic de cizmar, arogant cu cei inferiori şi slugarnic cu cei puternici, a reuşit să aibă o ascensiune continuă, chiar dacă, în ultima parte a vieţii lui Gheorghiu-Dej începuse să-l antipatizeze. Moartea lui Dej, în 1965, a fost o şansă pentru Ceauşescu de a-l înlocui la conducerea partidului şi statului. Deşi nu fusese desemnat ca succesor de către Dej, în urma unor abile manevre de culise, noul lider comunist din România va deveni Nicolae Ceauşescu. Continuând linia predecesorului său, de îndepărtare faţă de puterea de la răsărit, va încerca să se apropie de Occident, creându-şi imaginea de "bun comunist". În 1968, când armata sovietică va intra în Cehoslovacia pentru a înfrânge mişcarea revoluţionară de aici, Ceauşescu nu numai că va fi singurul lider dintr-o ţară semnatară a Pactului de la Varşovia care nu va oferi ajutor armat Uniunii Sovietice, dar va condamna energic, oficial, acţiunea iniţiată de "fratele comunist". Efectul imediat va fi creşterea credibilităţii sale pe plan intern şi curtarea lui de către liderii occidentali:

  • 1968 – vizita la Bucureşti a preşedintelui Republicii Franceze, Charles de Gaulle;
  • 1969 – preşedintele american Richard Nixon vine în România;
  • 1970 – Ceauşescu este primit la Washington;
  • au urmat apoi alte vizite în toate colţurile lumii.

Vizitele din China şi Coreea de Nord, din 1971, vor marca pentru români începutul coşmarului. Uimit şi îndrăgostit de rezultatele "revoluţiei culturale" de aici, la întoarcerea în ţară, va formula principiile unei mini-revoluţii culturale, ce avea ca scop crearea unui puternic cult al personalităţii. Era începutul megalomaniei sale crescânde.

Aceeaşi megalomanie l-a împins la ceea ce s-a numit sistematizarea satelor şi oraşelor, începută în anii 80. Această iniţiativă a însemnat distrugerea locuinţelor, a bisericilor şi monumentelor istorice şi înlocuirea lor cu blocuri.

Din dorinţa de a plăti datoria externă a României, în paralel cu sistematizarea, Ceauşescu a introdus "raţiile" lunare la principalele alimente. Aceste raţii vor fi constant reduse. La sfârşitul anilor 80, în unele zone ale ţării, raţia personală lunară ajunsese la: 1 kg de zahăr, 1 kg de făină, 500 gr margarină, cinci ouă. Pentru aceste raţii se formau cozi imense, aprovizionarea magazinelor fiind deficitară.

În 1985 a venit la conducerea Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov, un adept al reformei. Ca urmare a poziţiei sale, statele din cadrul Tratatului de la Varşovia se pregătesc pentru o viaţă politică democratică. Comunismul se prăbuşeşte în 1989:

  • în Ungaria este acceptată ideea plurităţii politice;
  • în Polonia, liderii Solidarităţii preiau puterea;
  • în Cehoslovacia este abolit rolul conducător al partidului comunist;
  • în Bulgaria, conducerea partidului este preluată de o facţiune reformistă;
  • în China, încercarea studenţilor din Piaţa Tien-An-Men are ca rezultat o groaznică reprimare, care şochează Occidentul;
  • în Germania răsăriteană este dărâmat zidul Berlinului;
  • la începutul lui decembrie, preşedinţii Uniunii Sovietice şi Statelor Unite ale Americii se întâlnesc la Malta, ceea ce va pune capăt "războiului rece".

Nicolae Ceauşescu, însă, nu părea dispus să renunţe la putere. La Congresul al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989 este ales din nou în fruntea partidului, în urma unei mascarade cu care românii erau deja obişnuiţi.

În toată ţara focul mocnea. Îndeosebi în vestul României, unde puteau fi urmărite posturile de televiziune iugoslave şi maghiare, precum şi postul de radio Europa Liberă, românii aflaseră despre transformările prin care trecea sud-estul Europei.

Timişoara-Capitala Banatului, Dumnezeu a vrut ca aici să înceapă mişcarea românilor împotriva lui Ceauşescu, prin intermediul unui pastor reformat. László Tökés avusese de timpuriu probleme cu Securitatea şi cu ierarhia comunităţii reformate, îmbibate de elemente aservite regimului. Motivaţia era simplă: lupta pastorului pentru respectarea drepturilor minorităţii religioase din care făcea parte.

În urma acestor insubordonări, după ce mai multe tentative ale episcopului reformat de a-l aduce sub ascultare au eşuat, Tökés a fost informat că va fi mutat arbitrar la o parohie din judeţul Sălaj. Refuzând să se supună deciziei, Episcopia i-a intentat un proces de evacuare a locuinţei parohiale. Desigur că procesul a fost câştigat de Episcopie, fiind fixat ca termen de executare silită a hotărârii judecătoreşti data de 15 decembrie 1989. Arpad Gazda, un apropiat al pastorului Tökés declara: "În 10 decembrie, la slujbă, Tökés a anunţat asta şi a chemat enoriaşii să fie martori la această evacuare nedreaptă. În dimineaţa de 15 decembrie s-au adunat oamenii. Întâi câte 3-4, care n-aveau curajul să stea în faţa casei unde erau miliţieni în uniformă. Se plimbau prin zonă, intrau în farmacie, ieşeau, intrau în alimentară, ieşeau. În după-amiaza de 15 am ajuns şi eu acolo. Erau vreo 200 de persoane adunate. Am cerut de la un prieten vreo 20 de lumânări pe care le-am împărţit oamenilor." Spre seară vine primarul Timişoarei, Petre Moţ, care îi cere lui Tökés să convingă oamenii să plece acasă, promiţându-i că îi va rezolva problemele până a doua zi. Un apropiat al pastorului informează oamenii de promisiunea lui Moţ, spunându-le să se întoarcă în ziua următoare pentru a vedea dacă primarul s-a ţinut de cuvânt.

A doua zi, lumea se adună din nou. O parte a timişorenilor care trec prin Piaţa Maria, unde este casa parohială, se opresc pentru a afla ce se întâmplă. Rândurile celor prezenţi se îngroaşă. Acum majoritatea era formată din timişoreni de toate etniile şi confesiunile, reformaţii fiind o minoritate. Primarul vine din nou şi dă asigurări că va rezolva problemele. Mulţimea nu mai are încredere în vorbe.

După-amiaza se întâmplă inevitabilul: pe la orele 16.00 – 17.00 se adunaseră deja peste 400 de persoane. Sunt oprite două tramvaie. Un grup de tineri se urcă pe ele şi se strigă pentru prima oară "Jos Ceauşescu!". După un moment de debusolare mulţimea începe să strige: "Jos cu Ceauşescu!" După-amiaza de 16: începutul Revoluţiei. O parte a mulţimii pleacă în diverse puncte ale Timişoarei pentru a aduna oameni la demonstraţie. O coloană se îndreaptă spre Căminele Studenţeşti. De aici, unii se vor îndrepta spre zonele industriale ale oraşului, iar alţii spre sediul Comitetului Judeţean PCR. Aici vor avea loc primele altercaţii cu autorităţile. Se vor opera primele arestări. Mulţimea se întoarce, într-un număr şi mai mare, în Piaţa Maria. Forţele de ordine sunt prezente. Au loc noi arestări. La scurt timp, cea mai mare parte a demonstranţilor pleacă în Piaţa Operei, centrul civic al oraşului. De acolo se merge înspre cele mai locuite zone ale Timişoarei. Se scandează: "Jos Ceauşescu!", "Jos cizmarul!", "Români veniţi cu noi!" Acum se naşte drapelul Revoluţiei, tricolorul din care a fost decupată stema comunistă. Pe drum sunt distruse pancartele de propagandă care împânzeau oraşul. Manifestanţii sunt din nou întâmpinaţi de forţe de represiune, formate din miliţieni, militari şi civili înarmaţi. Cu toată rezistenţa, demonstranţii sunt nevoiţi să se retragă. Unii reuşesc să ajungă acasă. O mare parte sunt însă arestaţi, bătuţi şi duşi în arestul Miliţiei sau la Penitenciar. Alţii încearcă să ajungă din nou în centrul oraşului. În apropiere de Piaţa Operei sunt înconjuraţi şi are loc o nouă rundă de arestări urmate de bătăi. Era deja dimineaţa de 17 decembrie.

În acea zi, toată Timişoara era în fierbere. Oamenii discutau aprins despre ce s-a întâmplat. Pe străzi, totul era devastat. În zonele în care avuseseră loc altercaţii cu autorităţile, vitrinele şi geamurile fuseseră sparte.

Ca o demonstraţie de forţă, fanfara militară defilează prin centrul oraşului. Cele câteva grupuri de manifestanţi care au rămas pe străzi huiduie. Pe la prânz, manifestanţii adunaţi în Piaţa Operei decid să se îndrepte spre Comitetul Judeţean de partid, pentru a dialoga cu autorităţile. Se cântă "Hora Unirii" şi "Deşteaptă-te române!". Se scandează: "Armata e cu noi!", "Noi suntem poporul!", "Pe cine apăraţi?", "Jos Ceauşescu!", "Jos dictatura!", "Vrem libertate!", "Vrem mâncare la copii!", "Vrem arestaţii!", "Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!", "Vrem alegeri libere!", "Libertate!", "Fără violenţă!", "Români, veniţi cu noi!". La Comitetul Judeţean sunt întâmpinaţi de militari, scutieri şi tunuri de apă. În confruntarea care a avut loc, demonstranţii ies victorioşi. Forţele de represiune fug. Noi trupe de securitate silesc pe oameni să se retragă în alte puncte ale oraşului unde au loc noi confruntări. Alarmat de ceea ce se întâmplă la Timişoara, Ceauşescu organizează de urgenţă o teleconferinţă cu factorii de decizie de aici. Va da ordin să se deschidă foc fără somaţie împotriva civililor. Ordinul va fi dus la îndeplinire şi la Timişoara vor cădea primele victime în după-amiaza aceleiaşi zile. Conform declaraţiilor victimelor, cei care au deschis foc asupra mulţimii au fost cadre ale MApN şi ale Securităţii.

În dimineaţa de 18, Timişoara arăta ca în vreme de război: magazine sparte sau arse, patrule şi cordoane ale forţelor de opresiune înarmate circulau pe străzi, pete de sânge pe asfalt, familiile celor ucişi, răniţi sau arestaţi îşi cereau rudele, convorbirile telefonice interurbane erau întrerupte. Timişoara părea înfrântă. Era însă o linişte aparentă. Timişorenii erau acum mai hotărâţi ca niciodată să reziste până la moarte. Lozinca "Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă" răsuna în mintea fiecărui locuitor al oraşului.

În centrul oraşului începe să se adune lume. Se înmulţesc şi securiştii în civil înarmaţi. Semnele bătăliei pluteau în aer. Pe la orele 16,30, pe treptele Catedralei se adună un grup de circa 30 de copii, cărora li se adaugă mai mulţi tineri. Aceştia încep să scandeze: "Jos Ceauşescu!", "Vrem o ţară liberă!", "Libertate!". Dintr-o dată, prin faţa Catedralei trece un transportor blindat din care se trage o rafală care seceră pe câţiva din cei aflaţi pe trepte. Ceilalţi se refugiază în Catedrală sau în parcurile din jurul acesteia. Actul crud şi absurd care a avut loc sub privirile timişorenilor a întărâtat şi mai mult. În diverse zone începe o luptă deschisă împotriva celor care au decis să susţină în continuare un regim compromis. Se aruncă cu pietre şi cu sticle incendiare înspre maşinile şi transportoarele din care se trăgea.

Din dorinţa de a se şterge urmele, în noaptea de 18/19 decembrie, din incinta Spitalului Judeţean sunt sustrase cadavrele celor ucişi. Vor fi transportate în secret la Bucureşti, unde vor fi arse la Crematoriu. Familiile celor dispăruţi urmau să fie informate că rudele lor au fugit peste graniţă. În dimineaţa de 19 decembrie, muncitorii din Timişoara intră în grevă. La ELBA, la Electromotor, la Electrotimiş nimeni nu mai lucrează. Se scandează împotriva sistemului comunist, a lui Ceauşescu, se cer morţii şi arestaţii. Se trage din nou, fără milă, în cei care scandează, căzând noi victime. Ziua de 20 decembrie a însemnat ieşirea întregii Timişoare în stradă. Muncitorii din zona industrială din Calea Buziaşului se organizează pe întreprinderi. La orele 9.30, cei de la Întreprinderea Optică ies din fabrică, unindu-se cu cei de la Electrotimiş şi AEM. Sunt înlăturate ultimele lozinci ceauşiste şi mulţimea se îndreaptă fluturând steaguri tricolore, fără stemă, cu eşarfe negre, spre Fabrica Banatul, unindu-se pe drum cu muncitorii de la Fabrica de Autoturisme, de la cea de detergenţi, Azur, Ambalajul Metalic, Cooperativa Progresul şi Guban. O adevărată avalanşă umană se revarsă pe străzile oraşului. Se cântă "Deşteaptă-te, române!". Demonstranţii merg la Consulatul Iugoslaviei, cerând diplomaţiilor să comunice în Occident ce se întâmplă la Timişoara. Se dau asigurări că se vor duce la îndeplinire cele cerute. De la Consulat, mulţimea ajunge la Fabrica ELBA, unde se întâlnesc cu muncitorii de la ELBA, Electromotor şi CFR. Demonstranţii se întorc în centrul oraşului, strigând "Fără violenţă!", "Armata e cu noi!", "Noi suntem poporul!", "Jos dictatura!", "Jos dinastia!", "Jos Ceauşescu!", "Vrem alegeri libere!", "Democraţie!", "Libertate!", "Unde ne sunt morţii?". Trupele militare masate pe străzi nu mai opun nici un fel de rezistenţă. O parte a manifestanţilor merge la Comitetul Judeţean PCR, cerând să dialogheze cu autorităţile. La balcon apare Radu Bălan (prim-secretar judeţean de partid) şi Constantin Dăscălescu (prim-ministru), trimis de la Bucureşti pentru a se informa de situaţia de la Timişoara. Se organizează spontan un comitet din rândul mulţimii, care intră în sediu pentru a prezenta cererile timişorenilor:

  • Demisia lui Ceauşescu;
  • Demisia guvernului;
  • Alegeri libere;
  • Înfiinţarea unui centru de anchetă pentru lămurirea opresiunii de la Timişoara;
  • Tragerea la răspundere penală a celor care au dat ordin să tragă în oameni;
  • Punerea imediată în libertate a deţinuţilor politici;
  • Morţii să fie daţi familiilor lor pentru a fi îngropaţi creştineşte;
  • Apariţia la televiziune a lui Ceauşescu în acea seară pentru a informa opinia publică despre situaţia reală de la Timişoara;
  • Libertatea presei, a radioului şi televiziunii;
  • Reforma învăţământului.

Toate aceste cereri reprezintă un real program revoluţionar, prezentat României de locuitorii Timişoarei.

În seara aceleiaşi zile majoritatea celor arestaţi au fost eliberaţi. Mulţi dintre ei au fost duşi în centrul oraşului, unde erau aşteptaţi de manifestanţi. În seara zilei de 20 decembrie, Ceauşescu a apărut la televizor. Cererea timişorenilor ca preşedintele statului să informeze despre ce s-a întâmplat cu adevărat la Timişoara în ultimele zile nu a fost respectată. Locuitorii oraşului au fost definiţi bandă de huligani şi fascişti.

În noaptea de 20/21, muncitori din mai multe oraşe din Oltenia (Craiova, Calafat, Caracal, Băileşti, ş.a.) au fost luaţi la ieşirea din schimbul II sau aduşi de acasă, îmbrăcaţi în uniforme ale gărzilor patriotice, îmbarcaţi în trenuri speciale şi trimişi la Timişoara pentru a înăbuşi mişcarea aşa-zişilor "huligani unguri". Oltenii, înarmaţi cu bâte şi înfometaţi, au ajuns la Timişoara în dimineaţa de 21 decembrie. Grupuri de manifestanţi au plecat la Gara de Nord în întâmpinarea lor. În Piaţa Operei au fost aduşi numeroşi oameni din aceste trenuri pentru a vedea realitatea. Li s-a dat de mâncare. Unii au fost găzduiţi peste noapte în cămine studenţeşti. Alţii au plecat înapoi răspândind adevărul şi flacăra revoluţiei în ţară.

În ziua de 20 decembrie, şi oraşul Lugoj, din apropierea Timişoarei, s-a ridicat împotriva regimului şi pentru susţinerea Timişoarei. Autorităţile au dat ordin să se deschidă foc, ordin dus la îndeplinire. Au căzut noi martiri ai Revoluţiei.

Joi dimineaţa, în megalomania sa fără leac, Ceauşescu a convocat o mare adunare populară în faţa Comitetului Central PCR din Bucureşti, pentru a-l susţine. Ideea a fost, însă, fatală. Toţi locuitorii capitalei aflaseră, pe diferite căi, despre ceea ce se întâmplase în Timişoara. În timpul discursului dictatorului, bucureştenii, mai întâi timid, apoi tot mai tare, au început să strige "Jos Ceauşescu!". Manifestaţia iniţial programată ca pro-ceauşistă s-a transformată într-una anti-ceauşistă şi a marcat începutul Revoluţiei în Bucureşti.

O bună parte a susţinătorilor lui Ceauşescu încă nu realizaseră că regimul comunist în România se apropie de sfârşit. Ei au executat ordinele de a trage în bucureşteni, de a-i aresta, de a trece cu transportoarele blindate peste ei. Dar era prea târziu. Românii nu mai puteau fi înfrânţi.

În aceeaşi zi au început mişcări populare în cele mai multe oraşe ale ţării. Practic, întreaga ţară se ridicase împotriva unui regim totalitar care durase prea mult. Cluj, Sibiu, Braşov, Arad… În toate aceste oraşe, forţele de ordine au executat foc împotriva populaţiei.

Cu întregul popor împotriva lui, Ceauşescu şi-a dat seama că nu mai are nici o şansă de a se menţine la conducerea României. În disperare de cauză, la ora prânzului în ziua de vineri, 22 decembrie 1989, la o săptămână de la izbucnirea revoltei transformate în Revoluţie de la Timişoara, el, împreună cu soţia sa Elena Ceauşescu, au părăsit cu un elicopter sediul Comitetului Central PCR, fiind prinşi câteva ore mai târziu. În acel moment poporul român a înţeles că a învins. Toţi românii, indiferent de etnia din care făceau parte, se îmbrăţişau pe străzi, plângeau de bucurie, scandau, cântau, dansau: România a învins!

Au urmat momente de confuzie. Ce se va întâmpla în continuare? Cine va acoperi vidul de autoritate care se crease? Cine va avea curajul să preia puterea în acele momente complexe, pline de neprevăzut? Revoluţia izbândise, dar cine îi erau conducătorii?

În această situaţie, şi-au asumat rolul conducător membri de rangul al doilea ai PCR şi câţiva disidenţi. În primele momente, au existat mai multe nuclee care au dorit să-şi impună autoritatea. Primii care au apărut la Televiziunea Română, ce va deveni tribuna Revoluţiei, au fost poetul Mircea Dinescu şi actorul Ion Caramitru şi grupul format în jurul acestora. Ei au anunţat fuga lui Ceauşescu şi au încercat să redacteze o proclamaţie către ţară. Într-un alt studio, Petre Roman, alături de reprezentanţi ai Armatei, a citit şi el o proclamaţie după ce vorbise mulţimii din balconul Comitetului Central PCR. Pe străzi, lângă Televiziune sau în Piaţa Palatului se formau alte nuclee de putere care îşi trimiteau reprezentanţii la Televiziune, pentru a comunica ţării ce aveau de spus. La un moment dat, a apărut în studioul Televiziunii, Ion Iliescu, pe atunci director de editură. Treptat, până în seara de 22 decembrie, singurul pol de conducere rămas a fost cel din jurul lui Ion Iliescu, căruia i s-au afiliat Petre Roman, Mircea Dinescu, Nicolae Militaru, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Silviu Brucan, Ştefan Guşe ş.a.

Vidul de autoritate fusese eliminat, dar românii au mai avut de înfruntat un fenomen pe cât de misterios, pe atât de absurd: teroriştii. Începând din seară de 22 decembrie, în diferite oraşe ale ţării, persoane neidentificate nici până astăzi au tras în populaţia civilă şi în forţele armate fraternizate cu poporul. La un moment dat, fără a se putea preciza exact când, aceşti "terorişti" au încetat să mai acţioneze, dispărând. Dar psihoza acestora a rămas, creând panică, confuzie şi ducând la crime fără sens. Unele persoane, din ignoranţă, au transmis informaţii false, neverificate, despre presupuşi terorişti care se îndreptau spre Televiziune, Ministerul Apărării Naţionale, Aeroport ş.a. În acelaşi timp, trupe speciale, de Miliţie sau Armată, erau trimise să apere obiectivele în discuţie. Aceste trupe erau confundate cu teroriştii anunţaţi. Ca urmare, începea un schimb de focuri între cei care apărau instituţiile din interior şi cei veniţi să o apere. În cele mai multe cazuri, confuzia nu a fost sesizată, iar membrii trupelor speciale au fost ucişi în urma confruntării, fiind declaraţi apoi "terorişti" şi lăsaţi pradă dispreţului oamenilor. Adevărul a ieşit la iveală mult mai târziu.

Teama de terorişti a justificat în ochii lumii judecata sumară a lui Ceauşescu şi a soţiei sale, chiar în ziua de Crăciun a anului 1989. După un proces de câteva zeci de minute, ambii inculpaţi au fost condamnaţi la moarte, pedeapsă ce s-a executat imediat. Procesul a fost, fără discuţie, unul nedrept şi o ruşine pentru democraţia în care România tocmai păşise.

La sfârşitul anului, România scăpase de tiranie şi avea o conducere care a promis alegeri libere, dar sacrificiile fuseseră imense. O scurtă statistică este mult prea puţin pentru a arăta suferinţele românilor din acea lună, dar ea poate da seama, palid, despre absurditatea acelor crime:

  • 1.104 morţi:
    • dintre care 543 în Bucureşti;
    • 162 înainte de 22 decembrie;
    • 942 după 22 decembrie;
  • 3.352 răniţi:
    • 1.879 la Bucureşti;
    • 1.107 înainte de 22 decembrie;
    • 2.245 după 22 decembrie;
  • Ministerul Apărării Naţionale a avut 260 morţi şi 545 răniţi;
  • Ministerul de Interne a avut 65 de morţi şi 73 de răniţi;
  • 333 de morţi şi 648 răniţi au rezultat din acţiunile personalului MapN;
  • 63 morţi şi răniţi sunt urmare a acţiunilor personalului subordonat Ministerului de Interne,

 

Memorialul Revoluţiei Timişoara,
Preşedinte,
TRAIAN ORBAN

 

 

ADUCERE AMINTE

Zilele acestea Timişoara comemorează 20 ani de la Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989. Este timpul să ne aducem aminte

  • Anul 1989 a dus la căderea sistemului totalitar comunist în întreaga Europă; 

  • Spre sfârşitul anului, în­deosebi în vestul României, po­pu­laţia aflase, de la posturile de te­leviziune externe (maghiare, iu­go­slave) şi emisiunile în limba ro­mână de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, de schimbările din Europa; Aşa a fost posibil ca un eve­niment aparent banal (eva­cua­rea arbitrară a pastorului timi­şo­rean al Bisericii reformate László Tökés fixată pentru data de 15 de­cembrie 1989) să devină pretext pen­tru o revoltă populară în Timi­şoa­ra, transformată apoi, prin ra­di­­calizare, în revoluţie; 

  • În 15 decembrie s-au adu­nat în faţa casei parohiale mai mulţi enoriaşi care doreau să împiedice evacuarea pastorului; Fiind o zonă extrem de cir­culată, aproape de centrul ora­şului, mulţi locuitori ai oraşului se opreau pentru a afla ce se în­tâm­plă; ei au îngroşat, astfel, ini­ţial involuntar, numărul celor adu­naţi; 

  • În data de 16, numărul celor adunaţi crescuse la circa 400 de persoane, majoritatea nemai­fiind enoriaşi reformaţi, ci cetă­ţeni ai Timişoarei, de diferite etnii şi confesiuni; prin blocarea circu­laţiei în zonă, situaţia s-a radi­ca­lizat; După-amiaza se strigă pen­tru prima dată “Jos Ceau­şescu!”; a fost de ajuns această scân­teie pentru a se declanşa re­vol­ta; în strigăte de “Jos Ceau­şescu!” şi “Jos comunismul!”, de­mon­­stranţii s-au deplasat în diverse puncte ale Timişoarei pentru a chema oamenii la revoltă; au fost trimise trupe de Armată, Miliţie, Secu­­ritate pentru a dispersa mul­ţimea; demonstranţii au fost bătuţi şi arestaţi în aceeaşi noapte şi în di­mineaţa următoare; au fost arestaţi 930 de persoane, dintre care 130 mi­nori; 

  • În după-amiaza de 17 de­cem­brie, mulţimea s-a adunat din nou în centrul oraşului; Informat că revolta nu a putut fi înfrântă, Ceauşescu a dat ordin să se deschidă foc împotriva manifestanţilor; ordinul a fost dus la îndeplinire, căzând primii martiri ai Revoluţiei din Timişoara; 

  • În 18 decembrie, în faţa Catedralei, s-au adunat mai mulţi ti­neri şi copii care au început să cân­te colinzi şi să strige lozinci anti­comuniste; la un moment dat, a apă­rut un blindat din care s-a tras o rafa­lă asupra tinerilor de pe trepte, se­cerând mai mulţi dintre ei; 

  • În noaptea de 18/19, cu com­plicitatea conducerii Spitalului Ju­de­ţean, autorităţile au sustras o parte din cadavrele eroilor din morga spitalului, transportându-le la Bucureşti, unde au fost arse la Cre­matoriu; alte cadavre au fost îngropate pe ascuns într-o groapă co­mună; pentru a se şterge toate urmele, documentaţia referitoare la aceste cadavre a fost distrusă; 

  • În zilele următoare, rezis­tenţa nu a încetat; în 19 decembrie, mun­citorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în grevă; 

  • În 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timişorene; o masă de zeci de mii de oameni se îndrepta spre centrul Timişoarei în dimineaţa acelei zile; în faţa acestei situaţii, forţele armate s-au retras în cazarmă; 

  • Liderii revoluţionarilor timişoreni au prezentat autorităţilor comuniste o listă cu cereri din partea populaţiei, listă ce va deveni un real program revoluţionar; În aceeaşi zi de 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarat primul oraş liber al României de către reprezentaţii Frontului Democrat Român, prima formaţiune politică democratică înfiinţată pe străzile însângerate ale Timişoarei; majoritatea arestaţilor au fost eli­beraţi; 

  • În 20 decembrie, oraşul Lugoj, din apropierea Timişoarei, s-a ridicat împotriva regimului comunist, căzând şi aici eroi ai Revoluţiei; 

  • În ziua de 21 decembrie, Ceauşescu, în megalomania sa fără leac, a organizat un miting grandios la Bucureşti, cu scopul de a-l susţine şi de a înfiera aşa-zişii “huligani unguri” de la Timişoara; mitingul s-a transformat, însă, sub privirile pierdute ale dictatorilor, într-o miş­care anti-ceauşistă şi anti-comunistă; În aceeaşi zi au început mişcări revoluţionare în cele mai mari oraşe ale ţării: Cluj, Sibiu, Arad, Târgu-Mureş, Caransebeş, Cu­gir etc.; deşi autorităţile au deschis foc împotriva demon­stran­ţi­lor, românii nu mai puteau fi în­frânţi; 

  • Era o chestiune de ore până la căderea sistemului, ceea ce s-a întâmplat vineri, 22 decembrie, 1989, la ora prânzului, o dată cu fuga soţilor Ceauşescu din Bucu­reşti; 

  • În situaţia confuză care s-a creat, s-au format mai multe grupuri care au dorit să preia puterea; până în seara de 22 decembrie s-a impus grupul condus de Ion Iliescu şi Petre Roman, care s-au organizat în Frontul Salvării Naţionale, care şi-a asumat răspunderea de a duce România pe calea democratizării; 

  • Ziua de 22 decembrie a fost declarată Ziua Victoriei Revoluţiei române; Începând cu seara de 22 decembrie, forţe neidentificate nici până astăzi, dar declarate de noile autorităţi drept contra-revolu­ţionare şi fidele regimului co­munist, au deschis focul asupra ci­vililor şi unităţilor militare din mai mul­te oraşe, creând panică şi con­fu­zie; 

  • Teama de aceste elemente zise „teroriste” a justificat în ochii opiniei publice judecarea sumară a soţilor Ceauşescu şi executarea lor în ziua de Crăciun a anului 1989; 

  • Schimbarea sistemului comunist era un fapt la sfârşitul lui decembrie, dar cu mari sacrificii de a căror absurditate ne întrebăm şi astăzi: 

  • 1104 morţi, dintre care 162 înainte de 22 decembrie, iar 942 după 22 decembrie;

  • 3352 răniţi, dintre care 1107 înainte de 22 decembrie şi 2245 după 22 decembrie.

Material primit de la Asociaţia “Memorialul Revoluţiei” Timişoara